Licurici

Suntem mai mult sau mai puţin. Suntem mai mult decât ceea ce arătăm, mai mult decât ceea ce rostim și mai mai mult decât ceea ce simţim. Paradoxal, da? Fiindcă dincolo de vorbă, faptă, chip se ascunde altceva. Mult mai profund, mai intens, misterios. Deseori se ascunde un bubuit de inimă după un ” nu-mi pasă „, niște amintiri după un „nu-mi amintesc”, o minciună după un „mi-e bine”, un pic de durere după „mi-a trecut”. Astfel complicăm lucrurile, situațiile și ajungem să nu ne mai înțelegem. Și când mă gândesc că, comunicarea ar trebui să ne apropie. Cuvintele rănesc, umilesc, lovesc, ucid, îndepărtează. Cuvintele distrug punţile dintre oameni. Creează prăpăstii de netrecut( de cele mai multe ori). Fiindcă vorbele sunt însoțite de emoţii, iar emoțiile sunt păstrate în suflet. În general ne amintim zilele cele mai frumoase și cele mai urâte din viața noastră, prin urmare emoțiile care au făcut sufletul să vibreze de fericire, care l-au făcut să zboare până la cer, dar și celelate de tristețe, dezamăgire, neputință, care din înaltul cerului l-au trimis cu viteză amețitoare la pământ zdrobindu-l în mii de bucăţi. Probabil o să-mi reproșaţi din nou (unii) că sunt deprimantă. De altfel, mi-a spus la un moment dat cineva trecut de o oarecare vârstă, că sunt prea tânără ca să gândesc atât de sumbru. Și acum întreb: există o vârstă anumită pentru tristețe și alta pentru bucurii? Există o vârstă pentru optimism și alta pentru pesimism? Ce te faci dacă în copilărie nu ai ochii legaţi? Ce te faci dacă de mic copil vezi cât de crudă este lumea? Și asta începând cu bunicii tăi care ar fi normal să fie BUNI! Ce te faci? Închizi ochii în adolescență la nedreptatea și urâţenia lumii și treci peste? Eu nu am putut închide ochii și nici trece peste. Mi-am tatuat în minte ceea ce am văzut urât în copilărie și adolescență cu un singur scop, să nu fiu și să nu fac niciodată la fel ca acei oameni. Nu, nu sunt depresivă, tristă sau deprimantă. Încerc doar să văd lumea așa cum este, imperfectă, urâtă dar și frumoasă.
Fiindcă știu că dincolo de toate se ascunde ceva.

Dincolo de o privire- un univers.
Dincolo de zâmbet- suferință.
Dincolo de putere- fragilitate.
Dincolo de independență- sete de afecțiune.
Dincolo de indiferență- interes.
Dincolo de ură- dragoste.
Dincolo de iubire- nu știu ce se ascunde, fiindcă nu am fost niciodată îndrăgostită..

Cred că noi, oamenii ne-am născut cu amânarea în sânge, în A.D.N, tatuată pe suflet. Doar așa îmi pot explica faptul că amânăm, amânăm și amânăm până când devine prea târziu. Ce amânăm? Majoritatea lucrurilor, vorbelor, gesturilor frumoase. Amânăm cu atâta ușurință de parcă ne-ar fi asigurate de către cineva alte dăți, alte zile de mâine, alte ocazii. Cât de naivi suntem. Ne credem zei, puternici și cu veșnicia la picioare. Trăim de parcă am avea timp nelimitat la dispoziție. Ne consumăm timpul, nervii, energia pe fleacuri, iar chestiile cu adevărat importante le lăsăm pe altă dată. Cel mai grav este faptul că nu amânăm cuvintele, gesturile, gândurile urâte ci pe cele frumoase. Ne grăbim să le spunem celor dragi cuvinte care să rănească, în schimb le amânăm pe acelea care vindecă. Ne grăbim să le reproșăm oamenilor când greșesc, în schimb amânăm să le arătăm și varianta corectă. Ne grăbim să spunem că urâm, în schimb amânăm să spunem că iubim. Ne grăbim să judecăm, dar amânăm să înțelegem. Ne grăbim să jignim, dar amânăm să ne prezentăm scuzele. Ne grăbim să rănim, dar amânăm să vindecăm. Și la final.. La final ajungem să regretăm nu tot ce am făcut, ci exact ceea ce nu am făcut. Regretăm șansele pierdute, regretăm dragostea nemanifestată, regretăm cuvintele nespuse, regretăm îmbrăţişările ratate. În loc să strângem în suflete momente, amintiri frumoase și plăcute, noi strângem regrete, păreri de rău și tot felul de ipoteze care încep cu ” poate dacă aș fi..”.
Dar tu? Tu de câte ori ai amânat ceva din frică, lașitate sau indiferenţă? Câte regrete ai adunat până acum în suflet? Dar câte amintiri frumoase?
Astăzi te provoc! Te provoc să faci ceva ce ai tot amânat să faci. Te provoc să-i spui ” te iubesc!” persoanei care prin simpla sa apariţie îţi face ziua mai frumoasă. Te provoc să-i spui „iartă-mă” omului căruia i-ai provocat durere intenționat. Te provoc să-ți faci timp să citești carte aceea care așteaptă cuminte pe noptieră. Te provoc să mergi la cursurile de dans la care tot visezi, chiar dacă ai niște kilograme în plus. Te provoc să participi la concursul acela, chiar dacă vor mai participa încă zeci de oameni. Te provoc să spui ce gândești, chiar dacă părerile tale nu corespund cu ale majorității.

Te provoc să fii tu însuți!
Astăzi te provoc să nu aduni regrete, ci satisfacții, împliniri și bucurii. Astăzi te provoc să faci ceea ce ai tot amânat să faci.
Astăzi te provoc să fii fericit! Accepţi provocarea?!

Încă cred în minuni, în prietenii sincere, în ajutor dezinteresat, în zâmbete sincere, în iubire până la adânci bătrânețe, în lacrimi de fericire, în fericire, în pace, în răsărit privit în doi, în curcubeu, în bunătate, în onoare, promisiuni, în îmbrăţişări, în jurăminte, în dor, în suspine, în priviri senine, puterea exemplului frumos, în vindecare, în blândețe, curaj, demnitate. Încă cred în frumusețe, încă cred că va fi bine, vor fi bune toate, noi, voi, ei.
Cred în oameni, în forţa lor spirituală, în bunătatea, frumusețea, iubirea lor. Cred. Încă cred.. în MINUNI, în IUBIRE, în OAMENI.
Și lasă-i să mă critice, să mă judece, să mă privească cruciș, să mă creadă naivă. Eu oricum cred în ei. Încă cred. În Oameni..

Continuă să zâmbești, continuă să visezi, continuă să lupţi pentru visurile tale, continuă să iubești, să lucrezi asupra ta, să devii mai bun, mai frumos, mai tolerant, mai empatic, mai calm, mai fericit. Continuă să speri, să ierţi, să te bucuri de toate câte te înconjoară, de natură, animale, flori, păsări, oameni, stele, lună, soare, muzică, poezie, tăcere, de Tine. Continuă să mergi cu fruntea ridicată, cu spatele drept și sufletul sus-sus printre nori, să nu-l ajungă nici o răutate, nici o supărare, nici un strop de mânie sau invidie. Umple-l cu iubire, pace, bucurie și lasă-l să zboare printre nori, lasă-l să fure culori de la curcubeu, lumină de la soare, sclipici de la stele și liniște de la nopţi. Iar atunci când vei simţi că ești obosit, copleșit de gânduri, răvășit de neliniște, cheamă-l la tine. Prinde-l în palmă și privește-l. Știi ce putere au ochii? Știi cât înseamnă o privire? Dacă nu știi, întreabă un orb, el o să-ți povestească, ca nimeni altcineva.
Continuă..să zâmbești, să speri, să iubești. Doar continuă, indiferent de toate și toţi..