Oamenii au nevoie de iubire. Și nu doar că au nevoie, ci sunt dependenți de iubire. Uneori sufocă această nevoie, se lasă conduși de mândrie, supărare, frustrări, mânie, ură, orgoliu. Dar nu durează. Pentru că nevoia de iubire revine mai puternică, mai apăsătoare. Unii încearcă să uite (și reușesc o perioadă scurtă de timp) că își doresc să iubească și să fie iubiți. Este peste puterile unora să recunoască că au nevoie să fie iubiți, apreciați, ajutați, înțeleși, îmbrățișați. Ce simplu ar fi dacă am scrie pe hainele noastre „Iubește-mă! Te rog!”. Le-am amintit tuturor celor cu care interacționăm zi de zi că noi toți avem nevoie de iubire. De asemenea, ori de câte ori ne-am privi în oglindă ne-am amintit să ne iubim pe noi înșine! Ce frumos ar fi, căci oamenii care iubesc sunt blânzi, atenți, tandri, empatici, toleranți.
Ei nu rănesc, ci vindecă.
Nu strigă, ci șoptesc.
Nu pun piedici, ci întind mâna să te ridici.
Nu taie aripile, ci le cresc.
Nu ard visurile, ci le dau viață.
Nu răpesc speranța, ci îi dau aripi.
Nu urâțesc, ci înfrumusețează.
Sunt minunați!
Licurici 
❤
ApreciazăApreciază