©️ Când mai târziu e prea târziu

Ninge de câteva zile, cât nu a nins toată iarna. Și, deși iubesc fulgii, gerul, iarna cu tot ceea ce presupune ea, nu mă bucur de aceste zile. Așteptam să ningă de sărbătorile de iarnă. În dimineața Crăciunului, am alergat la geam cu speranța că voi vedea totul învăluit în alb. Nu a fost să fie. Apoi a venit luna martie, soarele a început să-și piardă din timiditate și să se arăta ce în ce mai mult, am văzut ghiocei, deja mă pregăteam sufletește pentru primăvară, când brusc, au început ninsorile astea, pe care nu le vreau, nu le admir și de care nu mă bucur.
Așa se întâmplă deseori și în viață. Ne dorim intens ceva, așteptăm cu nerăbdare să se întâmple anumite evenimente, și când vin cu întârziere, parcă nu mai avem suficientă putere să ne bucurăm de ele.

Uneori și cu oamenii se întâmplă la fel. Așteptăm un semn de la cineva, un apel, un mesaj, o vizită, un cuvânt, orice. Trăim cu așteptarea zile, luni, ani, iar când în sfârșit vine semnul, (omul) pe care l-am tot așteptat, parcă nu ne mai bucurăm de el. Nu ne mai bucurăm de acel „mi-e dor de tine!”, de „iartă-mă!” nici de „te iubesc!”. Pentru că timpul amorțește durerea, cicatrizează rănile și potolește dorul.
Eu cred că toate trebuie să se întâmple la momentul lor, altfel își pierd din importanță. Mai ales oamenii. Uneori mai târziu e prea târziu…