Îmi place să cred că oamenii nu se întâlnesc întâmplător. Că ne ies în cale anume oamenii de care avem nevoie în acel moment, indiferent de menirea fiecăruia dintre ei. Cum să cred că e o întâmplare, când privești pe cineva care îți este alături și te întrebi: „cum de te-am întâlnit? Poate nu te merit, dar sunt recunoscător în fiecare zi pentru că te am, că ai ales să-mi fii alături. Să știi că te iubesc foarte mult!” Uneori cuvintele își iau zborul din inimă spre buze și le rostim, alteori însă, îngropăm mărturisirile în cimitirul cuvintelor nerostite din noi, le păstrăm scheletele și le plângem zile, luni, ani după plecarea acelor oameni care au obosit să le tot aștepte. Nu știu dacă nu le rostim din teamă, orgoliu sau prostie, cert este că ne costă fiecare tăcere, așa cum ne costă fiecare cuvânt, și nu pot să spun pentru ce plătim mai mult, pentru tăcere sau cuvinte, fiindcă sufletul nu are unitate de măsură, plătim cu el de fiecare dată când rănim vorbind și distrugem tăcând.
Licurici 
„Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.”
Gândul nu tace, el striga tacând,
fara cuvinde, ades… suspinând.
Înecat în iubire si Dor de Cuvânt,
într-un zbor dulce si lin, dus de vânt…
ApreciazăApreciază
Foarte interesant: chiar, oare ce doare mai tare?
Profunde rânduri-gânduri! Îţi mulţumesc!
ApreciazăApreciază