El. Cu mâinile în buzunare, vorbește repede, ridică tonul vocii, merge cu pași mari. Îi reproșează că s-a reținut la serviciu, că doar au convenit să meargă s-o ajute pe mama lui.
Ea. În mâna dreaptă o sacoșă, în cea stângă alta. Merge repede, cu pași mărunți, nu reușește să țină pasul cu el. Are privirea pierdută. Mă întreb când a încetat să-l asculte (pentru că am impresia că nu-l ascultă), în momentul în care el a lăsat-o să ducă sacoșele? Sau când a ridicat vocea la ea?
Doi oameni la câțiva centimetri depărtare fizic și sute de kilometri depărtare sufletește…
Nu știu de ce avem impresia că dacă ridicăm tonul vocii ne facem mai bine înțeleși/ auziți.
Licurici 
Nici eu nu pricep de ce sîntem tributari unor orgolii atît de penibile. Ba mai și omorîm cînd nu ne-ascultă celălalt.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Așa e.
ApreciazăApreciază
Am inteles ceea ce ai vrut sa spui dar doresc sa adaug ceva.
Eu zic ca avem tot dreptul sa tipam/urlam la unii politicieni … 😊
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Prefer să nu comentez 🙈🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Trista singurataea în …2…3…4…5…6…7…+∞
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Tristă și grea!
ApreciazăApreciază
Trist „tablou” de viaţă! Şi totuşi, atât de des întâlnit.
ApreciazăApreciază
Din păcate da, des…prea des.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Te intrebi daca nu a vazut de la inceput asemenea porniri…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Deseori la început suntem orbi.
ApreciazăApreciază