©️ Pragurile orfane

A fost cândva o casă, mică, cochetă, cu brâie de smoală, cu acoperiș de stuf, așa cum erau mai toate casele de la sat, cu rândunici care în fiecare primăvară își făceau cuib sub streașină, cu salcâm în curte, trandafiri și copaci de liliac sub ferestre. A fost cândva o casă în care răsunau râsete zglobii de copii, în care locatarii îngenuncheau și își șopteau rugăciunea de seară, o casă unde mirosea a pâine coaptă, a cozonac, a familie.
A fost cândva a căsuță care însemna totul pentru niște oameni. Nu mai există căsuța, nu mai sunt nici copacii, nici rândunicile nu mai vin, nu au rămas decât pragurile. Orfane. Străine. Triste.
Probabil, undeva în lume, bântuie amintirile unei case și ecoul unor copii care maturi acum fiind, au uitat ce înseamnă să râdă din inimă.