©️ Când obosești

Când obosești, tragi obloanele, întorci lumii spatele și te retragi într-un ungher. Să plângi. Să râzi isteric. Să-ți pansezi rănile. Să-ți faci ordine în cap, suflet și inimă. Îți rezervi timp și atenție pentru tine. Să-ți plângi de milă (unii spun că nu ajută! Ba ajută! Crede-mă!). Îți ești tu ție prioritate, vindecare, răbdare, acceptare, iubire. Îți scoți visurile de la naftalină, ștergi praful de pe speranță, agăți zâmbete în colțurile gurii și îți ștergi cu palmele lacrimile. Lacrimi. De furie, tristețe, dezamăgire, neputință, dor. Palme. Două. Atât de fragile și atât de puternice în același timp. Știi că atunci când ții un strop de rouă în palme, de fapt, ții o lume întreagă? La fel se întâmplă și când un om își pune sufletul în palmele tale. Dacă i-l strivești, ești om, dacă îl vindeci ești zeu.

Ori de câte ori oamenii se transformă în zei, pe cer răsar curcubeie.
După ce expiră timpul pe care ai decis să ți-l acorzi stând tu cu tine, deschizi larg obloanele, te întorci cu fața spre lume, respiri adânc și ești gata să dai piept cu viața pentru că știi, ai voie să obosești din când în când, ai voie să te ghemuiești la podea, ai voie să-ți plângi de milă, ai voie să fii slab, extenuat, panicat, îndurerat, ai voie, fiindcă după fiecare pauză devii mai puternic, mai îngăduitor, mai bun, mai echilibrat, mai senin. Devii mai tu.