Natura își vede de ale sale.
În ciuda iernilor friguroase, în ciuda goliciunii lor, în fiecare an copacii înfloresc.
Nu știu dacă mugurii își amintesc cum să o facă sau învață an de an să răsară. Știu doar că o fac. De fiecare dată la fel de senin.
Probabil au ei, copacii, ceva magic în urzeala sufletelor lor.
Ceva care se împletește cu dârzenia, speranța, frumosul și curajul. În fiecare toamnă renunță la frunze ca și cum ar fi un veșmânt ponosit, iar primăvara cu dibăcie și răbdare își cresc alt veșmânt verde, crud, nou.
Ar trebui să învățăm de la copaci. Să renunțăm la oamenii care țin cu tot dinadinsul să plece. Să uităm greutățile și durerile la care am fost supuși pe parcurs și să privim cu încredere la ziua de mâine, sau cel puțin să învățăm a trăi cu ele, să învățăm lecțiile pe care le-am primit și să fim recunoscători. Recunoscători experiențelor prin care am trecut, fiindcă datorită lor suntem cei care suntem. Recunoscători oamenilor pe care i-am cunoscut la un moment dat, inclusiv celor care au plecat, pentru că odată cu plecarea lor, au făcut loc altor oameni în viețile și inimile noastre. Recunoscători tuturor suișurilor, ele fiind dovadă vie că putem, suntem capabili, dar și coborâșurilor, pentru că ele ne-au împins dincolo de limitele despre care credeam că nu le vom putea depăși vreodată.
Ar trebui să învățăm de la copaci că având răbdare, speranță și insistență, într-o zi vom înflori. Și vom înflori de fiecare dată atunci când vom crede că nu mai avem resurse lăuntrice, că nu mai avem putere să luptăm, să visăm și să iubim. Vom înflori de fiecare dată după cele mai mari decepții, dureri, necazuri și încercări.
Licurici 