Sunt cărți pe care după ce le citesc, știu sigur că voi reveni. Uneori durează luni, alteori durează ani. Sunt cărțile în care mă regăsesc. Fie un personaj, fie un fragment mă descrie atât de bine, cea care sunt sau am fost, încât mi se face dor de mine și mă caut. Mă caut printre rânduri, undeva dincolo de cuvinte.
Alteori, revin la povestea în sine, de viață, de iubire, de dor, de suferință. Povești ascunse printre pagini, departe de ochi indiferenți, descoperite de priviri răbdătoare și înțelegătoare, așa sunt cei care adoră să citească, nu-i așa?!
Cartea „Ce ne spunem când nu ne vorbim” de Chris Simion, am citit-o pentru prima dată acum câțiva ani. Am mai citit între timp fragmente, iar acum am simțit s-o iau de la capăt, frază cu frază, scoarță în scoarță. Am găsit unul dintre fragmentele în care mi-am adunat cioburile sufletului. Îl atașez mai jos.
„Când aveam trei ani, am întrebat-o pe mama de ce nu poate inima mea să bată o singură dată. Și mama mi-a rãspuns:
– Dacã ar bate o singură dată, n-ar mai exista golurile dintre bătăi.
– Și de ce-aș avea nevoie de golurile acestea? am întrebat-o apoi.
Și ea mi-a rãspuns:
– Pentru ca într-o zi, cineva să vină și să le umple.”
Chris Simion
Golurile mele încă sunt…goale…
Licurici 