Fără categorie

©️ Fii bun…

Poți să faci în fiecare zi sacrificii, să ajuți, să încurajezi, să-i pui pe ceilalți mai presus de tine, dar oricum se va găsi cineva să te critice, să te judece, cineva nemulțumit. Pentru că oricât de bun, frumos, deștept, înțelegător ai fi, se va găsi acel cineva. Nu poți să-i mulțumești pe toți, probabil de aceea mulți dintre noi renunțăm să mai întindem o mână, să oferim un zâmbet, o vorbă bună. Ce rost ar avea dacă tot cei pe care îi ajutăm sunt nerecunoscători? Sau și mai grav, facem bine și primim cuțite în spate? Ușor ușor învățăm să devenim indiferenți și reci. Nu ne mai pasă când auzim un strigăt de ajutor, un oftat, când vedem ochi înlăcrimați (dacă îi vedem!). Nu ne mai pasă de durerea, necazurile celor din preajmă. De fapt, dacă e să ne gândim la rece, nu putem face bine tuturor (ar spune unii!) și au dreptate, dar ei uită ceva, uită că nu avem posibilitate să facem bine tuturor, dar avem ocazia să nu facem rău nimănui.
Dacă nu poți face un bine, nu poți mângâia, alina, vindeca, cel puțin nu face rău! Rămâi om! Atât!

Un gând despre „©️ Fii bun…

  1. Nu poți să-i ceri unei inimi fierbinți să se răcească după cuget. M-am gândit mult la tensiunea interioară din Eminescu, atunci când a fost să scrie Glossă. A gândit-o, a pus-o în versuri, dar îndemnurile din conținutul ei, el însuși nu le putea urma. Erau doar cugetări ale minții ce se putea ridica și atinge stelele glaciale, răcorindu-și astfel vulcanul interior, în permanentă fierbere. La polul opus sunt și inimi reci, nemulțumiți întotdeauna, care au ca scuză când caută pricini unora sau altora, că nu se plac nici măcar pe ei înșiși. Și totuși parcă mai ușor îmi vine a crede că aceștia din urmă s-ar putea transforma și încălzi. Eu nu-mi pierd speranța în binele din om. În mare proporție suntem născuți buni și factori externi au contribuit în dezvoltarea trăsăturilor urâte de caracter. Factorii lucrează încontinuu, căci viața e ca un râu ce curge. Mai târziu, în condiții favorabile, s-ar putea petrece și îmbunarea. E mai greu, dar nu imposibil. Mai cred că o floare poate aduce primăvara și un om bun sfințește locul. Cum cred? Cu silință, în genul „nu prea văd, dar mi-aș dori”… Cum striga tatăl cel disperat: „Cred Doamne, ajută necredinței mele!” Pentru că știu și mă tem de greutatea unor cuvinte și înțeleg năpasta deznădejdii.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns la condeiblog Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s