Scriu rar despre ea, deși merită să scriu în fiecare zi. Îi spun rar că o iubesc, deși merită să-i spun mereu. Ciudat cum mă blochez când vine vorba despre cei dragi. Ciudat cum rămân fără cuvinte, fără idei când trebuie să le spun oamenilor care merită că-i iubesc, că-i apreciez, că-i respect și că le mulțumesc pentru faptul că fac parte din viața mea.
Mama.. Tata..
Dacă aș fi avut posibilitate să-mi aleg părinții nu știu dacă aș fi făcut-o mai bine decât a făcut-o pentru mine Doamne Doamne. Nu știu dacă eu sunt copilul de care ei au avut nevoie, dar ei categoric sunt părinții de care eu am nevoie.
Tata a plecat din lumea celor vii acum 13 ani. Nu-mi mai amintesc glasul lui, dar îmi amintesc chipul și faptul că îmi doream să-l fac să fie mândru de mine( încă lucrez la asta). Cu plecarea lui, ceva s-a rupt în mama. I s-a schimbat privirea. În prima perioadă avea ochii roșii, deși n-am surprins-o niciodată plângând. Apoi privirea s-a transformat din nou. Un soi de tristețe și îndârjire. Dacă ar fi s-o descriu pe mama în două cuvinte acelea ar fi IUBIRE și SACRIFICII. Multă iubire și multe sacrificii. Poate prea multe sacrificii. Pentru unele am și mustrări de conștiință. Ea spune că nu merită. Și-a asumat fiecare decizie, așa susține. Dar asta spun toţi părinții, nu?!
Nu-mi critică alegerile sau deciziile, pur și simplu îmi este alături. Nu știu dacă are așteptări de la mine, dacă este mândră de mine, dar știu că are încredere. Are încredere în puterea mea de judecată, un motiv în plus să mă gândesc bine înainte de a lua o decizie, indiferent despre ce ar fi vorba. Fizic nu mai sunt un copil, dar mă simt ca fiind unul atâta timp cât o am pe ea în preajmă. Ea este liniștea și echilibrul meu.
Știu că nu greșesc când afirm că este singurul om în viață care mă iubește total, necondiționat. Fiindcă dincolo de nori îl am pe tata.
Dacă aș fi atotputernică, aș sterge tristețea din ochii mameii și aș pune lumina aceea pe care o avea când copil fiind, o priveam în ochi. I-aș pune pe chip zâmbetele acelea care mi-au înseninat zilele copilăriei. I-aș reaminti melodiile acelea pe care le fredona în timp ce frământa aluatul pentru pâine. Și l-aș îmbrățișa pe tata.
Părinții își fac griji pentru copii să nu li se întâmple ceva rău, suferă când pe aceștia din urmă îi doare corpul fizic sau sufletul, dar ei părinții, nici nu bănuiesc câte griji ne facem noi, copiii pentru ei. Cum ne doare sufletul când le vedem mâinile tremurânde și neputința.
Licurici 