Loialitatea este o calitate rară și valoroasă. Atât de rară încât ne surprind oamenii loiali principiilor, cauzelor, binelui, frumosului, altor oameni. Ne-am obișnuit să ne călcăm unii altora în picioare demnitatea, frumusețea, încrederea. Ne-am obișnuit să ne provocăm lacrimi, suferință, răni. Ne-am obișnuit atât de tare cu toate acestea, încât atunci când cineva face un bine, imediat îl privim cu suspiciune, când cineva îndeplinește o promisiune dată, îl privim cu uimire și un soi de venerație. Nu știu când a cotit omenirea pe drumul greșit, de am ajuns ca, chestiile firești să ni se pară neobișnuite. Când au ajuns politețea, loialitatea, demnitatea, bunătatea, dreptatea, prietenia, încrederea, iubirea să ni se pară bizare? În ce moment a decis umanitatea că răutatea, urâțenia, furia, minciuna, lașitatea sunt firești, atât de firești încât nu ne mai surprind ba chiar le așteptăm? Când? Când s-au întors toate cu josul în sus? De ce? De ce nu luptăm? De ce luăm aceste anomalii ca fiind obișnuite? Când ne-am transformat în sclavii urii, agresivității? De ce considerăm de regulă defectele calități? (Nu generalizez! Rarele excepții de la regulă mă fac să sper că într-o zi vom regăsi dumul spre un viitor frumos și luminos!)
O sumedenie de întrebări fără răspuns.
Loialitatea este o calitate, nu este un sentiment înnăscut, a fi credincios este o decizie.
Să fiți, să vă fiți loiali!
Licurici 