Valiza

Una dintre ideile care mă vizitează de ceva ani. Vine periodic, pune stăpânire pe minte, suflet, inimă, mă stoarce de puteri până la limită și la plecare mă lasă sleită, uscată, asemenea unei flori uitată la soare în toiul unei zile dogoritoare de vară.
Și nu-și anunță sosirea niciodată. Vine pe neașteptate ca o furtună, ca un vârtej, le amestecă pe toate și pleacă la fel de brusc, astfel încât după plecarea ei nici măcar nu-mi mai amintesc despre ce era vorba.
De data aceasta am simțit-o, de fapt am intuit că se va întâmpla ceva.
Trecut fiind de 00:00 mi-am făcut o cafea. Nu ca să-mi alung somnul, nu. Ci fiindcă așteptarea să doară mai puţin. Mi-am luat cafeaua aburindă și m-am dus la geam. Ador nopțile. Pe cer sclipeau câteva stele somnoroase. Îmi place să privesc orașul adormit. Liniște și pace, exact ceea de ce am nevoie după o zi agitată la serviciu.
Brusc pulsul a luat-o razna. Îmi simt inima bătând gata-gata să-mi spargă pieptul. Mă sprijin de pervaz și rămân nemișcată. Doar închid ochii pentru a nu-mi fi distrasă atenţia de nimic altceva. Și uite-o. Ideea mult așteptată. I-am simțit aripile. De data aceasta n-o să reușească să lase haos în urma sa. De data aceasta sunt pregătită. O simt zburând deasupra mea. Bătăile aripilor ei provoacă un curent de aer rece. Are aripi puternice. Se învârte prudentă în cercuri deasupra capului meu de parcă ar ști că astăzi o aștept. Mai face un cerc. M-a atins cu vârful unei aripi. Rămân tot nemișcată. O simt din ce în ce mai aproape. M-a atins din nou, brusc întind mâna și uite-o! E aici! Îi ţin una dintre aripi în mână. Am ochii închiși în continuare. Mi-e teamă să-i deschid ca nu cumva să zboare. Îi pipăi aripile. Sunt moi și în același timp puternice. Se zbate. Vrea să scape din strânsoarea mâinilor mele, dar o ţin bine. Aștept să se calmeze. O simt cum ușor ușor pulsul îi devine regulat. S-a liniștit. O caut în minte, în gânduri, în suflet. Și o găsesc. O găsesc pitită în gânduri, ascunsă după griji. O iau ușor de mână și o scot la suprafață. O cercetez din toate părțile. Aceasta este ideea care m-a vizitat obsesiv atâţia ani. Ideea care a provocat frică, furie, neliniște, frustrare, uitare, epuizare. E asemenea unui boboc de floare, dar știu că va înflori. Trebuie să înflorească. Am nevoie de asta. Trebuie s-o văd în toată splendoarea și claritatea sa. Suflu peste boboc și minune, petalele încep să se miște. Una câte una au început să se deschidă. Privesc cu ochii sufletului abia îndrăznind să respir. S-a desfăcut și ultima petală. Îmi ţin respirația. Este nemaipomenită. Una dintre cele mai ciudate și fenomenale idei dintre câte mi-au trecut prin cap vreodată. Nu e de mirare că mi-a provocat atâtea emoții contradictorii pe parcursul anilor.
Am pipăit încă o dată petalele și am deschis ochii. Așa cum mă așteptam, a zburat imediat și cumva simt că n-o să mai vină niciodată la mine.
Respir profund și plec în căutarea celei mai mari valize din casă. Urma să-mi ascult ideea. Am găsit cea mai mare valiză și am așezat-o pe podea. Am deschis-o și conform instructajului am început s-o umplu. Am început cu grijile. Le-am pus pe toate câte mi-au încercat sufletul de-a lungul anilor. Apoi am pus în valiză fricile, toate câte le-am găsit pitite în mine. Au urmat lacrimile cele plânse și cele neplânse de-a lungul vremii. Am mai pus frustrările. Am căutat ceva timp până mi-am găsit remușcările, erau dosite după orgoliu. Am strâns toate eșecurile și le-am înghesuit în valiză. Ușor ușor rămâne tot mai puţin loc. Ce-ar mai fi de pus? Parcă mai era ceva. Oare ce?! Ah da, mi-am amintit. Am strâns la repezeală deziluziile, tristețile, decepţiile, dezamăgirile , ura și le-am înghesuit în valiză. Am umplut-o până la refuz. Abia o pot închide. Mă așez pe podea, alături de valiză. Îmi cercetez sufletul să văd ce a mai rămas de pus în valiză. Îl găsesc pustiu. Mi-am golit sufletul. Oare asta să fi fost totul? Oare doar asta am avut în suflet? Deschid cu grijă valiza. Abia acum observ ceea ce în graba mea de mai devreme nu observasem.
Alături de griji, erau împlinirile. Alături de frici, era curajul.
Alături de lacrimi, erau zâmbetele.
Alături de remușcări, era conștiința.
Alături de eșecuri, erau realizările.
Alături de deziluzii, erau visurile împlinite.
Alături de tristeți, era fericirea.
Alături de decepţii, era împlinirea.
Alături de dezamăgiri, prietenia.
Alături de ură, era iubirea.
Abia acum am înțeles cine sunt. Abia acum am înțeles că trecutul face parte din mine, că nu-l pot arunca sau schimba. Am înțeles că sunt suma tuturor lacrimilor și zâmbetelor, tuturor eșecurilor și realizărilor, tuturor zborurilor și căderilor, fiindcă după fiecare zâmbet se ascund lacrimi, așa cum după fiecare succes se ascund încercări nereușite.
Am înțeles că trebuie să mă accept așa cum sunt, măcar eu s-o fac. Am înțeles că sunt un om puternic și firav în același timp, frumos și urât, normal și deosebit, curajos și fricos.
Sunt doar un om. Un simplu om.
Pentru prima dată simt acceptare, pace și seninătate după plecarea ei. Pentru că asta era ideea, să pun într-o valiză tot ce a durut de-a lungul anilor, tot ce a provocat panică și să îngrop valiza.
Dar am înțeles că exact datorită acelor experiențe frumoase sau mai puţin frumoase, plăcute sau mai puţin plăcute , datorită acelor emoţii și sentimente de care voiam să scap, sunt omul care sunt acum.
În sfârșit m-am acceptat. Acum urmează să mă iert pentru toate, să fac pace cu mine însămi și să mă iubesc exact așa cum sunt, perfect imperfectă.