Spre capătul pământului..

Uneori este nevoie de niște raze de soare, de liniște și un drum. Nu contează unde va duce acel drum. Nu destinația în sine contează, ci pașii pe care îi faci. Unul după celălalt. Te împiedici, dar mergi mai departe. Ai privirea îndreptată spre orizont. Aștepți ceva, un miracol, poate un curcubeu, poate o amintire. Și mergi. Și drumul se curbează ușor spre dreapta, apoi spre stânga. Acestea sunt detalii neînsemnate. Ești fericit că nu apare în calea ta nicio răscruce, pentru că nu mai vrei să alegi, să ghicești, să intuiești ceva. Ai obosit să tot faci alegeri. Ai obosit să tot regreţi alegerile făcute. Astăzi te bucuri doar de un drum drept, de raze și liniște, de tine, de gânduri. Și ai merge pe drumul acesta până la capătul pământului, chiar dacă acolo nu te-ar aștepta nimeni. De fapt, mai ales dacă nu te-ar aștepta. Și nu pentru că ți-ar fi frică de ceva, sau ai fugi de cineva, ci fiindcă ai nevoie să fii doar tu cu tine. Ai nevoie să te regăsești, să te ierţi, să te reîndrăgostești de tine. Tu, omul nervos, fericit, trist, visător, apatic, cu poftă de viaţă. Tu, în toate ipostazele. Tu. De tine. Cu tine.