Ce este viața?

Am tot încercat de câteva ori să găsesc răspuns la veșnica întrebare „Ce este viaţa?”, și când credeam că gata-gata am găsit răspunsul perfect, ea, însăși coana viaţă, m-a dat peste cap în asemenea măsură, încât nu mai eram sigură de nimic. Se pare că așa se întâmplă de cele mai multe ori, când ești sigur că ai răspunsuri la toate întrebările care te frământă, se schimbă întrebările. Între timp nu s-au schimbat doar întrebările, ci m-am schimbat și eu, puţin câte puţin, după fiecare eveniment, întâmplare, experiență. M-am transformat..
Până la urmă, am înțeles că viaţa este un amalgam de trăiri, emoţii, senzaţii, sentimente care răvășesc sufletul. Cam tot ce există are două feţe. Răsăritul are apus, lacrima-surâs, ziua-noapte, furtuna-curcubeu, suișul-coborâș, succesul-eșec, încredere-dezamagire. Te obișnuiești cu toate astea, nu ai de ales. Sunt lucruri firești, așa încât e normal ca văzând o faţă a lucrurilor, s-o vezi și pe a doua, până la urmă este o relație interdependentă. Și pentru că nimic nu durează la infinit, nici cea mai mare bucurie, nici cea mai mare suferință nu sunt veșnice.
Și totuși, există o chestie cu existența căruia nu m-am obișnuit. E prea complicat, de fapt este de neconceput, și totuși..există! Mă refer la oamenii cu două sau mai multe feţe! Așa se face că ai o relație cu un om, specială ( după părerea ta! Indiferent că este de dragoste sau prietenie), ai încredere în omul de lângă tine, te deschizi în faţa lui, îţi pui în palmele alea sufletul, așa cum e el, cu răni, cicatrici, dureri, ciopârţit, și aștepți să fii dacă nu vindecat, cel puţin protejat. Și realizezi că ai greșit ( a câta oară? ). Omul care ar fi trebuit să-ți fie alinare și sprijin( așa cum i-ai fost tu!), te trădează! Te lovește exact acolo unde știe că te doare cel mai tare. Și vine un moment când a pleca nu mai este o OPȚIUNE ci o NECESITATE. Îţi aduni în valiză o mână de amintiri, un pumn de lacrimi neplânse și întrebări fără răspuns, după care pleci. Pleci unde vezi cu ochii, fiindcă în inimă nu mai ai încredere. Te-a sfătuit iarăși greșit. Îţi promiţi ( de astă dată! ) solemn, că n-o vei mai asculta niciodată. Pui un lacăt ruginit peste inimă, ridici în jurul tău ziduri, astfel încât niciun musafir nepoftit să nu mai pătrundă în lumea ta. Pe chip îţi pui o mască, ca nimeni să nu ghicească lacrimile dincolo de zâmbetul împietrit, nici durerea din privire. Se pare că ai luat toate măsurile de precauție ca niciun intrus să nu ajungă dincolo de ziduri. Dacă te întreabă cineva „ce este viaţa?”, îi răspunzi că este lupta pentru existenţă, unde domină legea junglei. Asta până într-o bună zi, când apare el, omul care cu un zâmbet năruie zidurile din jurul tău, omul care cu o strângere de mână îţi readuce sclipirea în priviri, omul care cu un sărut pe frunte îţi vindecă rănile sufletului. Atunci realizezi că viaţa nu este o luptă, ci o minune pe care merită s-o trăiești cum poţi tu mai frumos și demn, zi de zi..
( eu vă doresc tuturor să aveţi doar perioade în care să trăiţi și să vă bucuraţi la maxim de viaţă!
p.s. Vă rog, să nu mă întrebați acum, ce este viaţa..)

2018