Suntem dependenţi unii de alții. Fie că ne place sau nu, recunoaștem sau nu. Uneori oamenii de care suntem dependenţi ne ajută să creștem spiritual, psihologic, ne stimulează cu iubirea, bunăvoința, răbdarea lor să devenim cea mai bună versiune a noastră. Ei reușesc să scoată la suprafață tot ce avem mai bun în noi. Pur și simplu înflorim în preajma lor și descoperim în noi înșine calităţi, talente pe care nici nu bănuiam că le avem, toate astea se întâmplă pentru că cineva are încredere în noi, ne încurajează, ne susține, ne iubește.
Dar sunt și altfel de oameni. Sunt cei care scot tot ce e mai rău și urât din noi la suprafață. Sunt cei care la început par generoși, prietenoși, iubitori ca mai târziu să-și arate adevărata faţă. Și ne mirăm cum de un om bun a devenit peste noapte rău( uităm că un om bun va rămâne bun indiferent de câte palme va primi de la viață sau oameni). Îi găsim tot soiul de explicaţii pentru durerea pe care o provoacă celor din jur. Presupunem că a avut motive să se schimbe brusc. Dar oamenii nu se schimbă, ei doar își scot măștile, una câte una. Și niciodată nu poţi ști câte măști are un om, ce se ascunde după fiecare mască. Puţini sunt cei care își ţin sufletul în palme la vedere. Puţini pentru că e nevoie de curaj. Niciodată nu poţi ști cine îţi poate strivi sufletul chiar sub ochii tăi dacă îl ţii la vedere.
Licurici 