Oricât de maturi, independenți, puternici ne credem, tot depindem de cineva. Nu putem trăi rupţi de societate. Suntem dependenţi de prezenţa unor oameni în vieţile noastre așa cum și ei depind de prezenţa noastră. Până aici toate bune, pare echitabil. Confuzia abia urmează. De fapt nu știu dacă este confuzie sau prostie. Să explic. Deseori facem din oamenii de care depindem financiar, emoţional un soi de zei. Suntem la dispoziţia lor mai mereu, nu putem pronunța un „Nu!” hotărât atunci când ne cer(uneori nici măcar nu spun „Te rog!”) tot felul de servicii, favoruri. Le suntem dedicaţi trup și suflet și deși nu recunoaștem, avem aceleași așteptări de la ei. Așteptăm să fie la fel de răbdători, atenţi cu noi și la nevoile noastre. Dar nu! Ei nu au suficient timp, răbdare, iubire, blândeţe pentru noi. Și atunci înțelegem că am exagerat importanţa noastră în vieţile lor. Că ei pot trăi bine merçi fără noi, că ei nu ne-au urcat pe un piedestal așa cum am făcut noi cu ei, că le suntem opțiune în timp ce ei pentru noi sunt prioritate. E trist și al naibii de dureros să conștientizăm asta. Știu. Să realizezi că nu ești atât de important pentru om pe cât ai crezut. Că el este în stare să renunţe la tine din momentul în care nu mai are nevoie de grija, atenţia, disponibilitatea ta.
E trist și al naibii de dureros..
Licurici 