Am un dor imens de ducă. Știi tu, momentul acela când ai vrea să pleci unde vezi cu ochii? Nu că mi s-ar fi întâmplat ceva rău și vreau să-mi iau lumea în cap. Nu. Dorul ăsta nu este echivalent cu lașitatea. Nu vreau să fug de nimeni și nimic, nu vreau să mă ascund. Vreau doar liniște. Liniște să-mi odihnesc sufletul, să-mi pun gândurile în ordine, să-mi revizuiesc prioritățile, să privesc cerul, să ascult cântul păsărilor, să merg desculţă prin iarbă, să citesc, să scriu. Toţi avem nevoie din când în când să ne odihnim trupurile, dar mai ales sufletele. Să ne încărcăm cu energie pozitivă, cu iubire, cu frumos.
Tu de unde îţi iai doza ta de energie când simţi că nu mai poţi? Cum îţi odihnești sufletul atunci când este obosit? Că obosește și el. Cum?
Toţi avem nevoie de o pauză în care să fim cu noi înșine, în care să uităm de griji, probleme, răutăți, suferințe.
Azi mi-e dor. Mi-e dor de ducă..
Licurici 