Când am ieșit de la serviciu am văzut că plouă și mi-am luat umbrela. Bine, altă dată n-aș fi luat-o fiindcă ador ploaia, mai ales în serile când nu mă grăbesc ( și azi chiar nu mă grăbesc spre nicăieri, dat fiind faptul că mâine am liber, îmi permit să iau următorul tren spre casă asta însemnând să-l aștept vreo 20 de minute), dar azi am luat umbrela, sunt răcită și nu vreau să-mi agravez starea. Ajung la semafor și aștept culoarea verde ca să traversez strada. Încă plouă. La vreo 2 metri distanță de mine stă ea. Căștile în urechi, își mișcă capul în ritmul melodiei pe care o ascultă, presupun. Pare să n-o deranjeze stropii. Peste câteva secunde se apropie el. Se oprește exact lângă umărul ei și mută umbrela în cealaltă mână, așa încât acum doi străini împart o umbrelă. El și ea. El alb, ea ciocolatie. Atât de diferiți, dar cu zâmbete asemănătoare. Da, ea a zâmbit și el i-a întors zâmbetul. Ea nu și-a scos căștile. Nu și-au vorbit. Semaforul a clipit verde, ea i-a făcut semn cu mâna și a plecat. Unul la dreapta, altul la stânga. Cineva ar putea să-mi reproșeze că întâmplarea asta e un fleac și că nu merita să scriu despre asta, dar exact fleacurile astea îmi redau încrederea în umanitate.
Se pare că lacrimile cerului pot apropia și oamenii necunoscuţi, d-apoi lacrimile sorţii..
Licurici 