Ciudat că Dorul are o zi a sa, doar a sa. Doar una, când de fapt în fiecare zi ne este Dor. Ciudat pentru că fiecărei fiinţe îi este dor de ceva sau cineva. Și nu știu dacă doare ceva mai mult decât Dorul. Dor.. Un singur cuvânt și un amalgam de trăiri tristețe, neputinţă, furie, melancolie, zâmbete, lacrimi.
Numai sufletul știe câte doruri are. Uneori am impresia că asta îi este hrană, respirație. Dorul.
Cel mai mult îmi este dor de mine. Fiindcă de ceva timp mă caut și nu mă găsesc. Nu știu cine sunt și nici unde. M-am rătăcit de mine în mine.
Ţi-a fost vreodată dor de tine? De omul care ai fost până ți-a fost frântă pentru prima dată inima, de omul care ai fost înainte să fii trădat de cel în care aveai încredere?! Mie.. mi-e dor.. Mi-e dor de zâmbetele mele senine, de copila zglobie, de dimineţile în care mergeam desculță prin iarbă, de mirosul ploii, apusuri de soare privite în doi, de liniște, de tata.
Niciodată nu te vindeci de ceea ce-ţi este dor, de amintiri, de oameni. Timpul nu vindecă. Și dacă pe oamenii vii îi putem suna, îi putem vizita, ce facem când ne este dor de cei plecați dincolo de nori?
Închidem ochii și ne rugăm pentru liniștea lor.
Tata.
Tu, când închizi ochii, de cine ţi-e dor?!
Licurici 