Fizic nu ești singur niciodată sau aproape niciodată, pentru că mereu se va găsi cineva care să-ți fie în preajmă. Colegi, vecini, prieteni, membrii familiei. Oameni mai mult sau mai puțin apropiaţi. Oameni cu care discuţi, zâmbești și rareori plângi. Spun rareori, fiindcă dacă zâmbetele pot fi împărțite cu dărnicie până și necunoscuţilor, atunci lacrimile sunt sacre. Nu le arătăm oricui. Unii dintre noi nu plângem ca să nu fim percepuţi de către ceilalți drept slabi, în timp ce alţii nu plângem fiindcă nu avem lacrimi. Nu știu dacă ai avut asemenea momente când ai fi preferat să plângi, să plângi atât de mult încât să elimini odată cu lacrimile toată durerea din tine, dar să nu ai lacrimi. Să-ți sece izvorul. Să asiști neputincios cum durerea te sfârtecă pe dinăuntru, cum nodul din gât se face din ce în ce mai mare, iar tu să nu ai lacrimi care să-l topească. Câţiva ani nu am plâns deloc. Motive am avut sute, lacrimi niciuna. Și le simt. Simt cum îmi apasă sufletul toate lacrimile neplânse. Nu știu cum să scap de ele, să mă eliberez. Nu mai vreau să le fiu prizonieră. Și nodul din gât se face din ce în ce mai mare, mai greu, mai sufocant..
Nodul. Din gât..
Licurici 