Tata

Astăzi i-aș fi spus „La mulţi ani!”, l-aș fi îmbrățișat și aș fi plâns de bucurie, așa cum a plâns și el când s-a întors acasă în urma unei intervenții chirurgicale la inimă, așa cum a plâns și atunci când și-a luat rămas bun înainte de operaţia care i-a prelungit viaţa cu câţiva ani. Eram mică atunci, nu înțelegeam de ce plânge, el, munte de om, puternic, respectat și apreciat de către vecini, rude, cunoscuţi. Rar l-am văzut plângând, foarte rar. De fapt l-am văzut doar atunci, de două ori. A mai lăcrimat discret la un moment dat. Eram elevă în școala generală și după ani de consultații, tot soiul de proceduri, perechi de ochelari schimbați, ajunsesem la vârsta la care era permis să-mi fie făcută intervenția chirurgicală ca să-mi restabilesc vederea. Medicul ne-a avertizat că s-ar putea să nu iasă. Dar am sperat, eu am sperat din tot sufletul meu de copil( în acea perioadă încă eram complexată că port ochelari. Abia mai târziu am ajuns să-i accept ca făcând parte din mine), a sperat și tata, am văzut asta când i s-au umplut ochii de lacrimi la auzul veștii că intervenția nu a avut rezultatul scontat. Că va trebui să port mereu ochelari. Acesta era cel mai bun oftalmalog din Chișinău, practic ultima noastră speranţă.
Nu l-am mai văzut plângând, deși cu siguranță a avut motive. Cred că a făcut-o pe furiș, sau poate a strâns lacrimile neplânse în suflet.
Nu îmi mai amintesc vocea lui, chipul mi-l amintesc ca prin ceaţă, dar îmi amintesc sentimentul de siguranță care mă cuprindea ori de câte ori mă îmbrățișa.
TATA..
Simt că îmi veghează pașii chiar și atunci când merg pe drumul greșit.
Și nu, timpul nu vindecă pierderea unui om, doar o adâncește.