Recunosc, sunt un om imprevizibil uneori. Pot să vorbesc minute în șir ca brusc să mă afund în cea mai profundă muţenie. Pot zâmbi, ca în următoarea clipă să privesc cu tristețe în zare, de fapt nu în zare, ci în mine.
Articolul ăsta îţi va părea fără sens. Da. Nu are sens ce scriu aici, dar simt s-o fac, altfel risc să explodez pe pereţi.
Aș prefera să mă rătăcesc într-o pădure, într-un oraș necunoscut, într-un spaţiu pustiu, străin, alb. Cumva aș găsi calea spre civilizație. Aș folosi o busolă, o hartă, un copac, un foc, un telefon ceva. Eu în schimb m-am rătăcit în mine, de mine. Cum să mă găsesc? Cum se regăsește un om dacă nu-și mai recunoaște vocea, chipul din oglindă, dacă gândurile îi sunt străine și inima bate sec? Cum să-și adune cioburile de suflet, dacă sufletul nu are instrucțiuni de utilizare? Cum să-și găsească fericirea dacă ea nu are nici gust, nici miros, nici culoare? Cum?!
Nu-mi răspunde. Era o întrebare retorică. TU ? Ești? Îţi ești? Sau te cauţi și tu?
Licurici 