De obicei mă sună ea. Eu mă iau cu grijile, serviciu și doar îi scriu în grabă mesaje în care o întreb ce face, cum se simte. Alaltăieri era deja după-amiază și ea încă nu mă sunase deloc în acea zi. Îngrijorată, i-am dat eu un telefon:
– Alo! Bună ziua, mamă, ce faci? Cum te simți?
– Sunt bine! Tu cum ești?
– Sigur ești bine? o întreb. Avea vocea schimbată. Câteva secunde tăcere.
– Da, da. Chiar sunt bine.
– Ai vocea schimbată. S-a întâmplat ceva?
– Păi, ezită ea, de fapt mi-a fost cam rău aseară, am avut tensiune, dar mi-a trecut deja.
– Și de ce nu mi-ai spus nimic? De ce nu ai sunat?
– N-am mai vrut să-ți faci griji pentru mine. Și așa muncești mult. Ia-ţi liber să te mai odihnești și tu. Vino să te văd, mi s-a făcut dor de tine.
Când a rostit vorbele astea, m-am simțit de parcă mi-ar fi dat cineva cu o măciucă în moalele capului. De o lună și ceva tot amân să merg în vizită la ea. Când mă sună, vorbesc în grabă. Când îi dau mesaje, i le scriu scurte, de parcă le-aș scrie cu sânge. Nu știu cum se face că de obicei avem timp, răbdare, îngăduință cu oamenii străini, cu cei care se află uneori la sute de kilometri depărtare, în schimb pentru oamenii dragi, pentru cei pe care îi iubim nu avem nici timp, nici răbdare, nici înțelegere. Îi neglijăm pe ei, părinții noștri, pe cei care ar da și zile din vieţile lor doar ca să ne știe pe noi fericiţi.
Astăzi merg s-o îmbrățișez pe MAMA pentru toate dăţile în care am amânat s-o fac!
Licurici 